Salutare! (salutare folosești atunci când știi că ai întârziat un an de zile să mai publici ceva și te bucuri enorm că revezi pe cineva)
Timpul este cel mai de preț bun pe care fiecare om îl poate deține. Corect? Uitați criptomonedele! Cumpărați-vă secundele!
Și, cum am înțeles eu treaba asta am decis să fac ceva pentru sănătatea mea, pentru că aceasta îmi definește perioada șederii mele printre cei vii. Sănătatea este un fel de cronomonedă cu care nu poți cumpăra lucruri fizice, în schimb îți poți achiziționa vieți cât mai longevive.
M-am răscolit, gândit și răzgândit până am dat peste imaginea care m-a motivat să fac primii pași în direcția cea bună, imaginea mea din oglindă. Am început de sus, hmmm părul cărunt este cel mai evident semn al trecerii timpului! Alarmant de mult păr alb! Cu toate că sunt fanul imaginii de bărbat înțelept și matur, îmi displace că am ajuns prea aproape de borna jumătății de drum.
Din păcate am descoperit repede ceva ce m-a întristat și mai mult, balonul abdominal care ocupa jumătate din imagine și devenea balon abominal! Lăsând imaginea inestetică și imposibilitatea de a mai încăpea în haine mai drăguțe, gândul abominal venea din imaginea interioară, grăsimi peste tot. Nu, nu am un scanner cu raze x în oglindă, dar în mod clar descoperisem sursa tuturor problemelor de genul: gâfâieli excesive după un sfert de oră la ieșirile cu Kubi (cubanezul familiei), bătăi de inimă care se aud până la parter dacă îndrăznesc să urc pe scări cele trei etaje și de ce nu, scârțâieli ale închieturilor în tandem cu cele ale mașinii mele de 13 ani și 400 000 km. Nu mai zic de înregistrările pe care le arată aparatele atunci când mi se ia o tensiune sau un puls, the sky is the limit este motto-ul nefericit la ce valori înalte sunt afișate.
Îngrozit de perspective sumbre pe care le poate avea contul meu de cronomonede am decis să fac ceva. Nu vă lăsați păcăliți, ceva-ul acela niciodată nu reprezintă vești bune pentru oamenii care au o viață sedentară și mult prea înrădăcinată în cultul lenevirii și al consumului alimentar după poftele arzătoare ale inimii. De fapt, vă spun sincer că la momentul scrierii sunt undeva la o săptămână distanță de la revelația în sine și credeți-mă, sunt lupte aprige cu mine și pare uneori imposibil de schimbat obiceiuri. Sinceritatea vine și din recunoașterea faptului că nu știu cine va câștiga până la urmă, dar îmi promit o bătălie pe cinste din care va curge multă transpirație și din care se va aduna multă frustrare.
Transpirația este simbolul arderii grăsimilor datorate exercițiilor fizice pe care mi le impun să le fac. În principiu este vorba de alergat dar nu o să fiu ipocrit și nu o să încep să mă laud cu ce fac și cum fac. Nu vreau să dau lecții pentru că nici eu nu știu dacă fac bine ceea ce fac. În principiu o iau la sănătoasa în diminețile care îmi șoptesc, mișcă-te afară ca să nu ajungi să nu te mai miști deloc! Știu, o să ziceți ce-i cu mesajul apocaliptic din mintea mea, dar știți și voi la fel ca mine că românul dacă nu știe de frică îi este aproape imposibil să se mobilizeze pentru a face bine. Ce concept ciudat, o antiteză ce definește o nație întreagă.
Frustrarea este semnalul neputinței. Neputinței de a menține o disciplină în orarul creat culmea, tot de mine. Neputința de a-ți menține perseverența pentru păstrarea ritmului constant și a rămâne consecvent în acțiunile propuse. Acesta este marele challange al vieții mele. Idei sclipitoare, planuri inovatoare și drumuri potrivite s-au năruit sub ochii mei ani la rând după primii pași făcuți în direcția lor. Iar acest lucru nu se învață ci ține de interiorul fiecăruia. Ține de pregătirea psihică și de suportul pe care trebuie să-l cauți pentru ca oportunitățile potrivite să fie duse la capăt și nu pierdute pe un drum sortit eșecului.
Hei! Acum să vă dau și veștile cele bune! Am reușit să alerg 4 zile din 7 și sa țin o oarecare evidență la ce mănânc cu o aplicație mobilă. Pepsi și CocaCola au ajuns pe ultimele locuri ale listei mele de cumpărături iar cuptorul pune umărul la greu pentru a găti ce eu prăjeam cu nonșalanță zi de zi. Pot zice că până și oglinda deja se uită cu alți ochi la mine, deși cântarul îmi spune că nu am mișcat nici un gram de pe corpul meu. Uneori primii pași sunt cei mai complicați dar continuarea lor este cea mai importantă!
Un alt pas îl reprezintă acest text, iar direcția lui este spre întărirea subconștientului meu pentru a rezista și a nu renunța în lupta pentru o versiune mai durabilă a mea. Dacă și voi v-ați regăsit în vreo parte din acest text nu ezitați să-mi scrieți și poate vom reuși să fim un suport reciproc și să ne umplem contul vieții cu multe cronomonede.
Image by Free-Photos from Pixabay
